Pr. Cezar Marksteiner-Ungureanu

Triodul este cu certitudine cea mai încărcată de simbolism perioadă a anului bisericesc. Unii teologi au gândit acest timp liturgic și duhovnicesc asemenea unei călătorii spre tărâmul dezrobirii de păcat, adică spre Paști; alții l-au imaginat asemenea unei scări a virtuților cu ajutorul căreia urcăm spre Înviere. Fiecare suflet își are propria dinamică și simte ceea ce îi îngăduie Dumnezeu în funcție de propria osteneală.

Scopul Triodului este acela de a-l uni pe fiecare credincios și pe fiecare credincioasă cu patima lui Hristos. Doar cei ce se identifică cu Hristos în patima Sa (prin post și prin rugăciune) se pot uni la vremea rânduită cu Hristos în Învierea Sa, după cum Sfântul Pavel formulează: „dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rm 6,5). Triodul reprezintă în esență o amplă desfășurare liturgică și duhovnicească a acestui principiu paulin fundamental. Așadar: pentru ca să poți ajunge la bucuria Învierii, trebuie mai întâi să treci prin patimă, asemenea lui Hristos! În vechime, Triodul reprezenta timpul necesar de pregătire al catehumenilor în vederea primirii botezului, ritual care se săvârșea exclusiv în noaptea de Înviere.

Perioada Triodului începe în Duminica Vameșului și a Fariselui și se termină în Sâmbăta Mare. Este un timp pedagogic, de pregătire, de interiorizare și reflecție, în care fiecare săptămână are o tematică aparte. Triodul este constituit din trei parți principale:

I) Perioada pregătitoare compusă din primele patru duminici:

• * Duminica Vameșului și Fariseului marchează începutul Triodului.
• 1) Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor;
• 2) Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și lăsatul sec de brânză;
• 3) Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și lăsatul sec de brânză.

II) Perioada propriu-zisă a Postului Mare cuprinde următoarele șase duminici:

• 4) Duminica I din Post (a Ortodoxiei);
• 5) Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigore Palama);
• 6) Duminica a III-a din Post (a Sf. Cruci);
• 7) Duminica a IV-a din Post (a Sf. Ioan Scărarul;
• 8) Duminica a V-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca);
• 9) Duminica a VI-a din Post (Intrarea Domnului în Ierusalim).

III) Perioada Săptămânii Mari constituie ultima parte a Triodului.

Acum credincioșii recapitulează în cult fiecare dintre ultimele zile pe care Mântuitorului le-a petrecut înainte de Patima Sa. Vineri seara, la Prohodul Domnului, Biserica nu rememorează neapărat actul îngropăciunii, cât îl recuperează solemn în cultul ei, întrucât așezarea în mormânt a Mântuitorului s-a făcut în grabă, din cauza „sâmbetei” (Lc 23, 50-56)  și a „fricii de iudei” (In 19,42). Astfel, creștinii ortodocși participă la slujba din Vinerea Mare cu lumânări aprinse și împodobesc Sfântul Epitaf cu trandafiri roșii, cinstindu-L astfel pe cel ce S-a dat pe Sine morții ca să ne salveze pe noi din moartea veșnică a păcatului.

Autor: Pr. Dr. Cezar Marksteiner-Ungureanu, Krems (Austria)

Postul premergător Crăciunului, întins pe o perioadă de patruzeci de zile, reprezintă un timp de rugăciune și asceză, prin care ne pregătim duhovnicește, pentru întâmpinarea Nașterii Domnului și Dumnezeu nostru Iisus Hristos (după cum sărbătoarea este numită în Mineiul pe Decembrie), dobândind „cuget curat” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur) și împăcându-ne sufletul cu Dumnezeu și cu aproapele (Lc 10,27; Rom 13,9)

Tradiția postirii este la origine o poruncă biblică, poruncă dată de Dumnezeu protopărinților noștri, aceea de a se opri de la gustarea din Pomul Cunoștinței Binelui și al Răului (Fc 2,17). În relatarea biblică a căderii, exersarea binelui sau a răului stă în strânsă legătură cu ascultarea sau neascultarea de voia dumnezeiască reflectată în porunca abținerii de la mâncare. Însă postul edenic nu trebuie înțeles în sens strict alimentar, ci într-un sens mai larg, material. Prin postire relativizăm concepția potrivit căreia hedonismul și materialismul aduc omului împlinirea de sine. Un alt aspect esențial al postului constă în caracterul său restaurator: ferindu-ne de produsele de origine animală ne asemănăm protopărinților și împărtășim viziunea edenică a unei lumi lipsite de violență, în care nici măcar sângele de animal nu trebuie să curgă. Pe lângă dimensiunea teologică și restauratoare a postului, textele biblice transmit și un mesaj social. Doar abținerea de la gustări nu este suficient; postul înseamnă și oprirea de la anumite fapte: Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți şi sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu (Is 58,6-8). Pe scurt, postul devine un prilej de transformare socială. Pericopa evanghelică a Pildei bunului samarinean (Lc 10, 25-37), lecturată în duminica anterioară începerii Postului Crăciunului, creează cadrul transformării sociale și umane ce predomină pe parcursul primelor două duminici ale postului („Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina” din Lc 12,16-21, respectiv „Dregătorul bogat – păzirea poruncilor” din Lc 18,18-27).

Începând cu ultimele decenii, prin conștientizarea tot mai puternică a schimbărilor climatice, un nou înțeles al postului începe să marcheze atât discuțiile teologice, cât și opinia publică: postul ca odihnire a planetei, a casei noastre comune. După cum este bine-cunoscut, lumea se află în pragul unui dezastru ecologic, cauzat de factorul antropogen, potrivit Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC). Raportul menționează deja din primul paragraf: Este neechivoc faptul că influența umană a contribuit la încălzirea atmosferei, a oceanului și solului. Ample și rapide modificări au apărut în atmosferă, criosferă și biosferă (IPCC, A.1, p. 4). Dacă actorii politici internaționali nu găsesc un compromis pentru oprirea procesului de încălzire globală până la 1,5 grade față de perioada pre-industrială, consecințele climatice pentru umanitate și planetă devin incalculabile și ireversibile.

Astfel, o dublă nedreptate ia naștere: o nedreptate intergenerațională (față de generațiile viitoare) care a devenit și o nedreptate intragenerațională (față de generațiile actuale).

În orice caz, aproape invariabil, povara cea mai mare și mai imediată a acestor schimbări climatice cade asupra acelor părți ale lumii care sunt mai puțin dezvoltate economic […]. În plus, săracii sunt cei care sunt în mod regulat dislocați și împovărați și mai mult de distrugerea mediului care-i înconjoară. Și chiar și în națiunile dezvoltate ale lumii, se întâmplă ca cei mai săraci cetățeni să fie, în mod curent, expuși la urmările cumplite ale degradării mediului înconjurător și cei cărora le lipsesc resursele pentru a remedia aceste situații (Pentru Viața Lumii. Către o etică socială a Bisericii Ortodoxe, §41).

Așadar, nu cei care au contribuit cel mai mult la fenomenul de poluare a planetei sunt cei care poartă consecințele cele mai drastice ale încălzirii globale, ci invers. Cei din emisfera sudică, care consumă mai puțin, și generațiile viitoare, care încă nu există, duc și vor duce povara îmbuibării celor din emisfera nordică.

Firește că soluționarea problemei climatice nu stă în puterea unei singure instituții, fie ea și Biserica. În schimb, creștinii pot fi un exemplu de „bune practici”, arătând prin ținerea postului grijă nu doar față de propriul suflet, ci și față de planetă, față de Creația lui Dumnezeu, în care Fiului lui Dumnezeu S-a întrupat. În acest sens, renunțarea la carne și la produsele lactate este esențială. Potrivit studiile actuale, la nivel global, industria agricolă este responsabilă pentru 30% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră. Aproximativ jumătate din acest procent este cauzat de industria creșterii animalelor (carne și produse lactate). Pentru a atinge țelurile conferinței climatice de la Paris (2015) este necesară înjumătățirea consumului de carne (recomandare oficială atât a guvernului german, cât și a celui austriac). Prin asumarea identității creștine și respectarea posturilor de peste an, creștinii ortodocși pot contribui la scăderea consumului de carne și alimente de origine animală, întrucât mai mult de jumătate din zilele calendaristice sunt zile de post.

Astfel, fiecare creștin, pe lângă pregătirea sa duhovnicească, aceea de a se pregăti prin post, rugăciune și milostenie pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, poate – și chiar trebuie! – să contribuie și la conservarea mediului înconjurător, creat de Dumnezeu și lăsat în grija omului spre a-l „păzi” și „lucra” (Fc 2,15). Așadar, postul, astăzi, deține cu adevărat un caracter holistic: postim în primul rând pentru curățirea sufletului nostru, dar și pentru o planetă mai sănătoasă! Post binecuvântat!

Autor: Pr. Dr. Cezar Marksteiner-Ungureanu, Krems

Etimologia substantivului „Crăciun” este neclară. Diferite ipoteze au fost propuse de-a lungul timpului: de la variante latine (crastinum/mâine, calatio/chemare sau creatio/naștere) la cea slavă (korochun) și până la ipoteza unei proveniențe dintr-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul „crăciun”, „cărciun” (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstițiului de iarnă), megleno-românul „cărciun” (cu același sens ca în aromână), albanezul „kercun” (doar cu sensul general de butuc), lingviștii dezbat în continuare originea etimologică a lui „Crăciun”.

În vocabularul teologic, Crăciunul reprezintă evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos (sau a Epifaniei, a arătării Sale în Trup), celebrat anual, la dată fixă, la 25 decembrie. Sărbătoarea este produsul evoluției și dezvoltării cultului și a calendarului Bisericii: pentru creștinii din Răsărit ai primelor patru secole, Teofania (6 ianuarie) ținea loc și de Nașterea Domnului, ambele sărbători având un puternic caracter epifanic: la Nașterea Domnului celebrăm „arătarea în trup” a Mântuitorului (Epifania), iar la Bobotează „arătarea Sfintei Treimi” (Teofania). Originea calendaristică a Arătării în Trup a Domnului își are probabil sursa în Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil (dies natalis solis invicti), sărbătorită de romani pe 25 decembrie. Cu scopul de a contracara liturgic heliolatria, adică cinstirea zeității Soare, Biserica apuseană introduce prima, în anul 330, sărbătoarea Nașterii Domnului. Ca „reminiscență” a sărbătorii romane, găsim în Troparul Nașterii, numirea Mântuitorului ca „Soare [al] dreptății” (Mal. 3,20), arătându-se astfel intenția de încreștinare a acestei mari sărbători. Ulterior, în 380, praznicul a fost preluat și în Constantinopol și Antiochia, iar în jurul anului 430 în Egipt. Ceva mai târziu, după un secol, praznicul Nașterii este introdus și la Ierusalim. Biserica Armeană sărbătorește în continuare Nașterea în cadrul Teofaniei.

Timpul liturgic anterior Crăciunului

Ciclul liturgic al Crăciunului începe de pe 15 noiembrie cu un post pregătitor de șase săptămâni, sedimentat în cult din secolul VII d.Hr., și se sfârșește pe 7 ianuarie, de † Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului. Din perspectivă imnografică, praznicul Nașterii este inaugurat pe 21 noiembrie, de (†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, un important imnograf al acestei perioade fiind Sfântul Cosma Hagiopolitul († 773/794).  Tot ca o particularitate a acestei perioade trebuie amintit imnul „Hristos se naște, slăviți-l! Hristos din ceruri, întâmpinați-l!, Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul!”, compus de Sfântul Grigore Teologul († 390). Caracteristic acestui timp liturgic este și prăznuirea mai multor prooroci ai Vechiului Testament (Avdie, Naum, Avacum, Agheu, Daniel, și proorocița Ana, mama proorocului Samuel), tocmai pentru a-i cinsti pe cei care au profețit arătarea în Trup a Mântuitorului. Astfel, iese în evidență caracterul pregătitor, de așteptare, al acestui post.

Durata postului de patruzeci de zile are o puternică rezonanță biblică : Moise postește patruzeci de zile în muntele Sinai înainte de a primit de la Dumnezeu cele 10 porunci (Iș 34,28); poporul lui Dumnezeu rătăcește patruzeci de ani în deșert până să intre în țara făgăduită (Num 14,33); Mântuitorul postește patruzeci de zile în pustie, după Botez, înainte de a-L birui pe demon (Mt. 4,2). Este cunoscut faptul că numărul de patruzeci conține o valoare pedagogică. El simbolizează o pregătire duhovnicească, o creștere graduală, în vederea întâmpinării cu vrednicie a unui eveniment sacru, precum este cel al Întrupării Mântuitorului.

Semnificația etică a Crăciunului și postului

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, din Maria Fecioara, revelează înainte de toate legătura indisolubilă dintre iubire și dăruire. Iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate se concretizează faptic, se dăruiește, prin faptul că Dumnezeu îl trimite pe Fiul Său în lume, spre împlinirea planului veșnic de mântuire a omului: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4,4-5). Legătura dumnezeiască dintre iubire și dăruire trimite la unitatea conceptuală dintre credință și făptuire, respectiv teologie și etică, ca două părți ale aceleiași monede. Dacă Dumnezeu și-a manifestat iubirea Sa față de om prin asumarea chipului creației căzute, spre a o răscumpăra, cu atât mai mult omul credincios trebui să urmeze modelului divin de raportare la creația căzută, asumându-o la rândul său, spre a o sfinți. Astfel, Întruparea devine o chestiune de implicare concretă, trupească, în istorie, într-o societate existentă.

Dimensiunea socială străbate ca un fir roșu mai cu seamă prima jumătate a postului Nașterii Domnului: deja din duminica anterioară lăsatului de sec, „Pilda Bunului samarinean” (Lc 10, 25-37) anunță tema milostivirii și a salvării omului ca om, nu ca membru al unei etnii ori religii, idee ce relativizează prejudecățile socio-culturale și anticipează semnificația universală a Întrupării. În prima duminică a postului se lecturează „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina” (Lc 12,16-21). Din textul evanghelic reiese faptul că dacă surplusul de bogăție ce nu este fructificat social și uman, prin filantropie, duce la pierzare, nu la mântuire. În literatura vechi-testamentară, bogăția este înțeleasă că dar al lui Dumnezeu față de omul care, pe lângă hărnicie și abilitate, trăiește în frică de Dumnezeu. Fiind un dar de la Dumnezeu, roadele bogăției vin la pachet cu responsabilitatea și obligația de a dărui: „Pe Domnul cinstește-L din ostenelile tale cele drepte şi adu-I prinos din cele ce-ţi sunt roade ale dreptății” (Pr 3,9). Termenul ebraic „tzedek” înseamnă atât „dreptate”, cât și „milă”: bogatul care se milostivește față de săraci săvârșește „dreptate”, dă ceea ce este „drept” să dea; săracul care primește „milă” primește ceea ce este „drept” să primească, ceea ce i se cuvine. Nerespectarea acestui principiu atrage după sine consecințe dintre cele mai grave. De pildă, catastrofa exilului din 587 î.Hr. este consecința practicării idolatriei, ci și cea a indiferenței față de nedreptatea socială. În a doua duminică a postului, „Dregătorul bogat“ (Lc 18,18-27) reprezintă exemplul negativ, de neurmat, al raportării omului față de avuția materială. Încă odată se subliniază: cine pune banii mai presus de Dumnezeu și uită să fie generos cu cei săraci nu poate moșteni Împărăția cerurilor: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăția lui Dumnezeu!” (Lc 18,24). Nu bogăția în sine este problema, ci incapacitatea de a o împărți cu aproapele; lipsa de sensibilitate față de persoanele vulnerabile, aflate în sărăcie și în nevoie. Este limpede, așadar, faptul că Biserica, prin lecturile biblice duminicale, își propune să-i sensibilizeze pe creștini față de nedreptatea socială. Tema nedreptății și a excluziunii sociale culminează în ziua de Crăciun, când, potrivit textului lucanic, Pruncul sfânt a fost născut și culcat în iesle, întrucât „nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7). Postul însoțitor de patruzeci de zile devine un timp al exersării responsabilității creștine în societatea din care facem parte. Desigur că această atitudine etică nu o substituie pe cea teologică, nici nu o relativizează, ci o completează, o adeverește.

În loc de concluzii: „Burse pentru copii săraci din România”

Obligativitatea practicării milosteniei și a împărțirii avuției cu cei săraci nu și-au pierdut actualitatea: în România există copii care pun seara flămânzi capul pe pernă; copii care nu se pot bucura de o alimentație sănătoasă, nu pot spera la o masă bogată de Crăciun, din cauza condițiilor materiale precare în care trăiesc. Dreptul la o alimentație adecvată este însă un drept fundamental al omului, recunoscut în dreptul internațional (E/C.12/1999/5). Implementarea acestui drept trebuie să aibă loc indiferent de gradul de responsabilitate al părinților și al statului. Venind în întâmpinarea acestor copii, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord a dezvoltat începând cu 2013 proiectul „Burse pentru copii săraci din Moldova”, prin care 850 de copii din județele Vaslui și Botoșani sunt ajutați în fiecare lună cu un bon valoric de 30 de euro, iar 50 de copii de la Liceul „Nicolae Iorga“ din Negrești (județul Vaslui) primesc o masă caldă. Exersarea compasiunii față de cei mai puțin lipsiți de posibilități materiale, precum copiii și tinerii cuprinși în acest proiect filantropic, reprezintă un gest (obligatoriu) de pregătire duhovnicească spre întâmpinarea nașterii Fiului lui Dumnezeu în lume. Vă invit pe toți cei care ați parcurs aceste rânduri să aduceți bucuria Nașterii Domnului pe chipurile copiilor întristați de lipsuri și suferințe (datele necesare le găsiți mai jos).

Autor: Pr. Cezar Marksteiner-Ungureanu, Krems